Cei mai mulți – marea majoritate, de fapt – nu știu să spună decât Da sau Nu când au o oportunitate de job în față – mai ales când au ocazia să ajungă deja la interviu cu decidentul final. Nu le dă prin minte că acolo ar mai putea să fie și alte oportunități, nu întreabă, nu se prind ce și cum se poate discuta cu cel din fața lor, nu se prind defel când un Nu de partea cealaltă e un Nu final sau un Nu de test, care așteaptă o reacție, un licăr de reflex managerial de seize the chance. Și nu știu să spună acel Nu care să-i păstreze în atenția angajatorului pentru viitoare oportunități, sau care să-l facă să-i recomande altora după ce ies pe ușă. Cei mai mulți cer o inutilă și păguboasă perioadă de gândire, și apoi spun un Nu fricos ascuns la adăpost în spatele monitorului, pe e-mail, ratând ocazia unui Nu bărbătesc, uitându-se în okii de vultur ai angajatorului.
Eu văd multe de după perdeaua de unde îi observ fără să intervin, fiindcă nu vreau să le fac un serviciu pe care nu-l merită. Am văzut nenumărate situații în care candidați cu greutate ar fi obținut ceea ce își doreau, sau chiar și mai mult decât atât, dacă nu ratau ocazia de a întreba și de a vorbi. Și nu doar lefuri mai mari decât credeau ei, ci chiar poziții mai mari. Care joburi mai mari erau acolo, în fața lor, dar ei nu știau despre ele. Au spus Nu, au ieșit pe ușă și habar nu au avut, și nici nu vor mai afla vreodată, cu cine au stat de vorbă și ce ar mai fi avut acela de oferit.
Comentarii (4)
Dar nu este asta de fapt filtrarea candidatilor? Poste e ca-n legea lui Darwin, nu cel mai destept si puternic, ci cel mai adaptabil e alesu’…naturii 🙂
Eu cred ca testul fiecaruia e sa ai abilitatea sa treci de filtre, adica sa iti deschizi singur culoare pe masura ce ai ocazia sa discuti cu fel si fel de oameni.
Vorba cuiva, de m-as intalni maine cu un hoț batran, as face in asa fel incat sa ma trimita a doua zi la furat in numele lui, ca sa trec testu’, indiferent daca asa contravine sau nu principiilor mele, pentru ca e vorba de fapt de a convinge pe cineva ca il poti ajuta tare mult in ceea ce are el de gand sa faca. Si poate hotzu’ batran de fapt m-ar trimite intr-o mare corporatie, pe un job de top management, unde sa supervizez niste echipe ca sa nu se lase ele furate de auto-suficienta. Si am face treaba buna atat timp cat mintea mea de fapt nu imi sta la furat, ci la misiunea pe care am dedus-o discutand cu hoțul batran, ce metaforic mai zicea una alta despre oportunitatile pe care el le vede uneori nu cand se uita pe numere, ci cand aude managementul de la sediul central cum comenteaza despre cat de rea e cafeaua peste mări si țări…
Sincer, eu cred că pe măsură ce se urcă pe scara managementului nu trebuie ca
testarea posibilității unui nou loc de muncă să fie expresia unei lăcomii. Ar fi ideal să fie aspirația spre un orizont mai larg. Interviul descris de dvs e cel al candidatului care are mentalitatea de șobolan. Lăcomia și frica. Lăcomia de a căpăta ceva presupus mai bun și frica de a nu pierde ce are. Dacă doar testezi posibilitatea de a evolua, vrei să vezi chimia dintre tine și angajator și atunci e clar că vrei să extinzi dialogul , ești curios. Probabil că sunt nerealist.
Adevărații candidați “cu greutate” sunt modești, deși își cunosc valoarea. De fapt, sunt modești tocmai pentru că își cunosc valoarea (numai un adevărat profesionist este modest). Și tocmai pentru că își cunosc valoarea au încredere în feelingul lor, în propriile decizii.
Din păcate, efectul Dunning Kruger este o situație întâlnită în multe domenii (mai ales la “noi”): “Ce mare scofală? Eu știu care-i treaba, dacă “mă pune” pe mine.”
Este similar situatiilor cand pentru pozitii mai jos de c/c-1, la interviu, oferi posibilitatea candidatului sa iti adreseze intrebari. Si nu putine sunt situatiile cand “nu au nicio intrebare”, ratand singurul moment pe care il au pentru a-si clarifica orice asteptari sau perceptii au despre viitorul angajator. De ce ai rata o astfel de sansa, jur ca nu pricep nici in ruptul capului!