Capcanele în care doar foarte puțini nu cad la interviurile grele de recrutare

Interviurile grele de angajare sunt un șir de capcane în care mulți candidați se aruncă cu mult aplomb. Și nu vor ști niciodată că au făcut-o, nu vor ști niciodată că a fost un interviu greu, ba dimpotrivă, se miră cât de simplu a fost.

Una dintre cele mai eficiente în recrutarea pentru pozițiile grele, de top management, pe care doar candidații cu mare anvergură o ocolesc, poate fi descrisă foarte plastic printr-o analogie cu amintirile fiecăruia din liceele de elită sau din studenție.

Acolo, problemele greu de rezolvat erau pe două niveluri de dificultate: cele pentru toată clasa, pe care le găseai în culegerile cu probleme grele de la bibliotecă, și cele pentru cei câțiva, pe care profesorul le găsea prin niște cărți numai de el știute, sau pe care le născocea el însuși.

Cele pentru toată clasa erau clare, chiar dacă uneori foarte grele: se dădeau toate premisele, ipotezele, toate datele de intrare, clare și bine enumerate și descrise, se punea întrebarea, și găseai răspunsul dacă știai bine teoria. Același răspuns pentru toată lumea, desigur, pe care îl găseai uneori și la sfârșitul culegerii de probleme, pe ultimele pagini.

Dar problemele pentru cei câțiva erau mai bizare. O întrebare de cele mai multe ori mai simplă decât cele pentru toată clasa, enunțată în doar câteva cuvinte. Însă cu puține date de intrare, uneori neclare și prost descrise. Oricum, întotdeauna insuficiente ca să găsești răspunsul direct, oricât de bine ai fi știut teoria. „Ca în viața reală”, cum aveam să descoperim unii dintre noi, după niște ani…

Și fiecare își alegea o strategie de rezolvare. Unii mai cereau profesorului informații suplimentare sau lămuriri, într-o direcție sau în alta. Profesorul uneori le dădea una sau mai multe, alteori deloc, și studenții atunci căutau ei sau își imaginau și puneau propriile ipoteze și apoi încercau să răspundă la întrebare.

Rareori aceste probleme foarte grele, pentru cei câțiva, aveau un răspuns unic, unul corect și toate celelalte greșite. Așa că de obicei vedeai atâtea răspunsuri diferite, dar corecte toate, pe câți studenți le dădeau. Dar profesorul făcea diferența între studenți după felurile în care ajungeau la acele răspunsuri, nu după răspunsurile în sine.

Recunoașteți acum scenariul omolog dintr-un interviu greu de recrutare? Sau de la job, cu o problemă care trebuie urgent rezolvată? Sau din viața de după job, când trebuie să vă asumați că ipotezele de completare sunt cele corecte, sau măcar rezonabile? Sau când vedeți un sondaj ciudat pe Internet, la care vi se pare evident că autorul a uitat ceva, și deci nu aveți cum să răspundeți?