Grupul HWM (Hard Working Managers) de pe Linkedin

Ord. dupa

Pentru a putea înțelege și analiza obiectiv învățământul acade...

Atât de mult se vorbește despre (și se îndeamnă la) originalitate...

4 comentarii

E la modă în ziua de azi să găsești noduri în papura corporatist...

12 comentarii

Cum erau universitățile și facultățile pe vremea comuniștilor. ...

8 comentarii

Înainte cu ceva ani, ideile celor puțini care gândesc mult apăreau...

Afiseaza
comentarii

Pentru a putea înțelege și analiza obiectiv învățământul academic, este necesară o discuție multi-dimensională. De ambele părți ale catedrei există atât adevăruri incontestabile cât și așteptări nefondate, atât cerințe justificate cât și deziluzii – iar aceste două universuri riscă, în absența comunicării, să devină divergente. Miza nu este doar o mai bună desfășurare a cursurilor, miza este sentimentul general al procesului didactic, spiritul educației de mâine și al generațiilor pe care aceasta le va produce.

Îmi voi baza argumentele pe situația Facultății de Automatică și Calculatoare a Politehnicii București, așa cum am cunoscut-o ca student și, timp de 2 ani, ca laborant. Predatul mi-a oferit o perspectivă nouă asupra spațiului universitar, dovedindu-mi propriile erori, ceea ce, sper acum să-mi permită un subiectivism minim. Cred că discuția este valabilă în aceeași măsura și în cazul altor universități însă nu îmi pot asuma ca certitudine realități pe care nu am avut ocazia să le cunosc în mod direct.

Universitatea Politehnica București, Facultatea de CalculatoareUniversitatea Politehnica București este principalul supplyer de IT-iști din București (și tară?), iar prin micro-universul campus-Regie, se poate spune că formează mentalitățile generale din breaslă, pe care le preiau și colegii de la Universitate ori ASE-Cibernetică (Mă refer la IT în special și nu inginerie din motive pe carele voi elabora imediat). Dintre facultățile politehnicii, cele mai apropiate de acest domeniu ar fi Electronica și Automatica. Nu se lasă mai prejos nici Mecatronica ori Energetica, însă acolo programarea cade mai degrabă în inițiativele individuale, fiind doar punctual marcată la facultate prin 2-3 cursuri. Teoretic vorbind, programare se face la Automatică la secția CTI (Calculatoare și Tehnologia Informației), cealaltă, IS (Ingineria Sistemelor) fiind tradițional responsabilă cu ingineria de teren – automatizări industriale, sisteme independente, IoT. Distincția nu e fixă, ambele profiluri scriu cod, însă IS-ul (și Electronica) au ca scop final al programului un efector mecanic sau electric, un motor, o componentă fizică.

Situația aceasta în sine nu ar presupune neapărat o ierarhizare întrucât ambele direcții necesită studiu riguros, matematici avansate și o înțelegere aprofundată a domeniilor conexe – de altfel, aproape jumătate din materii sunt comune la IS, CTI și Electronică. Însă, adăugând în ecuație piața, care are o cerere mult mai mare pentru servicii pur software, se creează un anume dezechilibru. Orice altă formă de inginerie în afara celei de soft a decăzut la rangul unei opțiuni secunde – un dezechilibru dintre cele mai distructive, pentru că, în loc să încurajeze multidisciplinaritatea pe care programa își propune să o construiască, se creează un dezinteres abject, mai ales în rândurile studenților ce nu au ajuns la Calculatoare: „De ce ai dat la IS – Nu am intrat la CTI”. O treime dintre studenți pornind cu o astfel de atitudine, e de așteptat ca atmosfera generală să nu fie fecundă studiului, mai ales că această fracțiune se face auzită mai mult decât restul. Iar proporțiile scenariului nu fac decât să crească în cazul Electronicii, Mecatronicii, Energeticii.

Ce este cu adevărat păcat este că toate aceste domenii au o căutare reală de specialiști, specialiști care nu ajung să mai fie formați de facultățile dominate de acest nihilism educațional. Să nu fiu înțeles greșit, la toate aceste facultăți există studenți pasionați de ceea ce fac, pentru care direcția la care au intrat a fost prima opțiune. Iar ierarhizarea dată de cererea de IT-iști este complet independentă de dificultatea materiilor și rigoarea studiului (deși, ca să fiu corect, după câteva generații, calitatea cursurilor poate să scadă, în reacție directă a dezinteresului studenților). Risipa este în faptul că pentru studenți nu mai contează nimic altceva decât strict ce cred (ori au auzit că) le-ar garanta un loc de muncă după absolvire. Paradoxal, domeniile pe care le abandonează, într-o acută lipsă de forță de muncă, vin de multe ori cu oferte similar-avantajoase – doar că, neavând PR-ul firmelor de IT, rămân cu posturile vacante. Per total, acest lucru nu contează – contează ca studenții să urmeze calea de maximă evoluție, de împlinire a cât mai mult din potențial. Acesta ar fi lucrul cel mai valoros și pentru individ și pentru societate. Însă mă tem doar că împlinirea de potențial nu e garantată de cererea instantanee a pieței și clar nu de urmărirea mot à mot a acesteia.

Paranteză: Perspective de viitor

Ca idee, cel mai recent algoritm de inteligență artificială pentru procesare de limbaj, GPT-3 a învățat să scrie cod pentru generare de pagini web și simple aplicații – ca idee, pentru cine crede că IT-ul este automat o perspectivă de viitor. Adevărul este că singura meserie de viitor este cea de arhitect – arhitect, adică cel care alege paradigma, stabilește unitățile funcționale ale sistemului și vede componentele în ansamblul lor orchestral. Restul, ceea ce este ușor repetabil, ceea ce nu este creativ, ceea ce se produce în masă, o va face mai repede și mai robust o rudă nu foarte îndepărtată a lui GPT. Nu cred că ne așteaptă o distopie tehnologică – am convingerea că valoarea muncii umane va crește odată făcută distingerea între ce este artificializabil și ce nu. Și de aceea, mă repet, educația de azi trebuie să aibă ca valori principale pasiunea, creativitatea și înțelegerea intuitivă – din ce știm, acestea sunt cele mai bune pariuri pentru capacități pur umane.

Rolul facultății

Mediul universitar are sensibila necesitate de a-și redemonstra relevanța în fața unui public pe zi ce trece mai reticent. Opinia generală este că facultatea nu (mai) te pregătește pentru viitoarea carieră – ceea ce nici nu ar trebui să fie chiar unicul ei rol, pentru că altfel ar trebui numită școală profesională (ceea ce are pe nedrept o conotație negativă). Decepția ia naștere tocmai din această confuzie. Facultatea sacrifică specificitatea informației pentru generalitatea conceptului, țintind nu la a pregăti executanți desăvârșiți ci arhitecți. Aproape niciodată progresul, breakthrough-ul, nu este uni-disciplinar dictat de piață, ci este un cumul al teoriei abstracte – neaplicate, inutile, ar reclama unii. Teoria nu trebuie desconsiderată numai fiindcă nu este optimizată pentru un produs imediat, finit și tangibil.

Totuși, în această paradă de idealuri, lipsește realismul de a conștientiza un risc: pericolul mediocrității pe ambele direcții. Pe de-o parte este frustrarea absolvenților ce nu au încrederea unor competențe clare și asumate, pe de altă parte este dezamăgirea profesorilor rămași să-și trunchieze materiile la minimul democratic, contractat de la an la an de studenții care au prea puțin timp și, de fapt, interes.

De nevoie ori de speculație, sectorul privat e pregătit să preia studenții decepționați de idealismul facultății și, într-un optim local – nu global, reușește să-i pregătească prin cursuri modulare, acreditându-i cu cunoștințe specifice și aplicate. Spun optim local, speculând că un rezultat mult mai performant încă așteaptă undeva în față. Cursurile modulare, ce au meritul de a oferi un set de competențe clare și robuste, rămân totuși dictate exclusiv de impactul economic imediat, un overfitting al obiectivului. Această abordare nu pare să includă perspectiva cercetării, care în niciun domeniu nu este investiția imediat cea mai profitabilă, nici la nivelul personal și nici la cel instituțional. Însă un domeniu fără cercetare este un domeniu mort.

De ce se învață și de ce se copiază

O manifestare a simptomelor cronice din facultăți este momentul în care profesorul motivează importanța unui subiect cu faptul că acesta intră la examen. Orice comunicare este un troc: audiența oferă atenție iar oratorul informație – iar relevanța, utilitatea, acelei informații pentru ascultător, este pivotul crucial. Aici apare fragilitatea educației, a cărei utilitate nu este imediat evidentă. Primul de ce? nu are un răspuns demonstrabil. Pentru că, înainte să fie de ce se întâmplă asta? este de ce ar trebui să mă intereseze?, iar aici, răspunsul, oricare ar fi el, necesită încredere deplină.

Această încredere nu se poate forma în momentul în care miza este una arbitrar-definită. Evaluarea nu este un criteriu pentru predare în momentul în care cele două sunt făcute de aceeași entitate. În optimizare, o astfel de problemă se numește ill-defined pentru că permite soluții ce, deși satisfac cerința, se abat de la consens. În acest caz, dacă nota la examen este prezentată ca fiind miza finală, o soluție validă poate fi copiatul. Fără contextul că acea informație va fi necesară mai târziu, scurtătura este, de ce nu, justificată.

Utilitate de perspectivă nu trebuie să fie una artificială. Studiul, în special cel universitar, de profunzime, se adâncește arborescent – astfel fiecare pas se sprijină pe toți pașii anteriori. Se pleacă de la o problemă – o dilemă, de fapt – și, într-adevăr, mereu întrebarea trebuie să fie de ce? Să nu uităm, atunci, că este în primul rând datoria studentului să întrebe.

Facultatea de Automatică

Curs de matematică fără prezență, în afara programului. Pentru unii profesori, întrebarea “de ce”? își găsește un răspuns care să umple o sală.

De-motivația

S-ar putea presupune că performanțele slabe ale multor studenți se explică, simplu, prin lene. Însă motivația care lipsește pentru studiu, nicidecum nu lipsește pentru muncă, în general, concretizându-se ocazional în proiecte personale (cunosc mulți pasionați de robotică, de exemplu) ori, adesea, în job-uri. Iar faptul că unii studenți se aruncă în norme întregi deși încă au prezențe pe care trebuie să și le facă, ajungând să fie plecați de acasă chiar și 12 ore pe zi, 5 zile pe săptămână este absolut remarcabil. Unii reușesc astfel să se întrețină independent, uneori alternativa nefiind o opțiune, ba chiar auzi de cazuri în care trag să-și ajute părinții trimițând ceva bani acasă.

Însă nu tot timpul justificarea financiară este argumentul principal. Mulți studenți nu au efectiv necesitatea unui venit și, comparând cu facultăți precum medicina ori dreptul, unde a lucra este mai degrabă o excepție, motivația pentru un job devine oarecum un mister. Însă propun o explicație:

În afară de salariu, sunt mai multe aspecte subtile dar puternic motivante la un (prim) job: sentimentul de apartenență la o comunitate, o ierarhie a meritului și aprecierea care vine odată cu aceasta, satisfacția unui progres măsurabil și cumulabil-itatea efortului depus. Toate acestea, pentru studentul ce nu are nevoia unui salariu, cântăresc mai mult decât salariul efectiv. Banii sunt doar incorporarea cea mai simplă a validării de sine. Și dacă facultatea – conglomerația de profesori, studenți și cutume – ar înțelege asta, idealurile s-ar putea transforma în incorporări concrete.

Responsabilitate

 

Vlad Ștefan Tudor, Universitatea Politehnica

Innovation Labs, inițiativă pentru promovarea start-up urilor studențești

Educația, în special cea universitară, este un exercițiu al rigorii, o disciplină personală ce trebuie constant întreținută. În generală și liceu it’s all fun and games, pentru că sunt acolo părinții să ofere strictețea consecventă a arbitrului extern. Facultatea este însă pentru mulți un prim moment de independență și chiar și în planul instituției în sine, tranziția este una destul de abruptă, de la diriginte la acel profesor îndrumător al seriei pe care nimeni nu-l cunoaște de fapt. Cert este că facultatea este un exercițiu al auto-organizării, a cărui responsabilitate mulți studenți nu au maturitatea sau, mai bine zis, exercițiul să și-o asume.

Într-o primă etapă, acest lucru se traduce într-o dificultate pentru studiu și pentru respectarea termenelor – assignment-uri, teme, lăsate pe plan secund de activități de aduc satisfacție imediată – seriale, jocuri, petreceri. Pe rețelele sociale ale studenților apar cu preponderență glume – meme-uri – despre pierdut timpul, în ciuda îndatoririlor presante, o dovadă subtilă a unui fenomen consacrat și asumat. Într-o etapă secundă, constatând ne-sustenabilitatea unui astfel de stil de viață, cel mai adesea studenții se vor grăbi să se angajeze, asumându-și astfel (oarecum artificial) rigoarea de la locul respectiv de muncă.

Costul este că rămâne prea puțin spațiu în care tânărul să-și exploreze propriile idei. În lipsa acestei discipline personale care să domesticească gândirea creativă, între a avea tot timpul din lume și aproape deloc, nu există răgazul aprofundării propriilor inițiative în măsura pe care potențialul acestora o merită. Risipa de potențial, atunci când acesta este în inflexiunea optimă dintre aspirație și capacitate, este poate momentul cel mai trist al eșecului învățământului universitar – eșec a cărui rezolvare, vreau să fiu cert, este atât responsabilitatea profesorilor, cât și a studenților.

Idei și perspective

Eventualele soluții stau la confluența mediului academic cu sectorul privat, undeva în echilibrul dintre pragmatismul contextual pe care îl aduce piața și ideile out-of-the-box pe care le antrenează cercetarea.

Pe planul facultății, sunt de menționat următoarele idei:

  • Harta cursurilor – structurarea materiilor într-o ierarhie de dependințe care să sublinieze continuitatea conceptelor. Am în gând acele 101-uri, cursurile introductive care pregătesc terenul pentru cunoștințele viitoare și modul cum acestea se leagă între ele. Mai mult, fiecare curs ar trebui să aibă definit un pachet de cunoștințe preliminare necesare, ceea ce ar asigura nivelul necesar de pregătire al studenților participanți. Un astfel de lucru ar permite o distincție organică între cei ce caută să aprofundeze un subiect și cei ce vor doar să-și formeze o intuiție generală. Specializarea ar însemna efectiv un drum cât mai lung pe ramificațiile de cursuri.
  • Disponibilitatea resurselor – Educația funcționează atunci când are forma unui dialog. Monologul studiului nu trebuie să acapareze spațiul întrebării și discuției – informația trebuie să fie disponibilă și accesibilă oriunde, oricând și gratuit. Vedem deja această tendință la facultățile de top din întreaga lume, care-și înregistrează și postează cursuri integrale în online. Paradigma Open-Source are, aș argumenta, meritul principal al progresului accelerat din domeniile tehnice.
  • Activitate de laborator – studenții trebuie să fie încurajați să aibă activitate didactică cu studenții din anii mai mici. Într-o primă fază ar putea fi asistenți iar după un an sau doi ar putea să-și țină propriul laborator. Cu toată instabilitatea care pare că ar rezulta, să privim situația reală: în facultăți este un deficit de personal de aproape jumătate din necesarul optim. Supra-încărcarea programului seacă energia și pasiunea absolut necesare în activitatea didactică. Studenții au în mod natural această pasiune și determinare. Mai mult, datoria predatului naște naturala nevoie a înțelegerii complete. Presiunea de a formula mai departe conceptele studiate este un factor motivant mai eficient decât examenul. Nu în ultimul rând, o astfel de experiență ar putea să fie centrală într-un CV ulterior, demonstrând multitudinea de abilități pe care orice angajator le caută.
  • Lucrări de cercetare care să echivaleze examenul – Un alt deficit notabil este cel al publicațiilor academice. Avem, în schimb, o abundență de prezentări și rapoarte fizice ori digitale, ce nu vor mai cunoaște lumina zilei după deadline-ul producerii lor. Este aproape imposibil de justificat respectarea unui standard de calitate pentru ceva ce urmează să ajungă într-o astfel de groapă informațională de gunoi. A avea un rezultat citat de o persoană necunoscută de pe cealaltă parte a planetei este, după mine, un factor mai motivant și o evaluare mai justă decât orice notă pe care o poate acorda un profesor.

Implicarea domeniului privat în educație s-ar putea face prin:

  • Mentorat și unificarea valorilor – Agregarea sistemelor valorice ar necesita pe de-o parte ca domeniul privat să preia criterii precum activitatea didactică și de cercetare (ceea ce face, doar că tacit și ne-structural) și pe de altă parte să se implice direct prin resurse și mentorat în pregătirea studenților de ani finali (ceea ce, de asemenea, se întâmplă uneori, doar că fără un acknowledgement instituțional deplin). În timp ce este necesar ca cele două direcții să-și respecte jurisdicțiile, decuplarea din prezent este nocivă amândurora.
  • Prototipuri și Proof-of-Concept-uri – Pare de-a dreptul contra-intuitiv ca o companie să restrângă perspectivele de idei și produse noi la cele câteva minți din departamentele de dezvoltare, în timp ce studenții lucrează în timpul lor liber la prototipuri ce combină concepte și abilități multidisciplinare. Proiecte de tip freelancing sub coordonarea unui expert ar putea fi alternativa angajărilor premature, aducând experiența aplicată fără costul unui program incompatibil cu studiul. Există o serie de inițiative ce-și propun să impulsioneze ideile promițătoare ale studenților, însă nu reușesc să acopere plaja celor ce nu țintesc în mod necesar să devină antreprenori, ori până la urmă, aici se situează majoritatea statistică.

Desigur, aceste idei sunt doar estimări de soluții. Argumentez însă că pasul absolut necesar este conștientizarea problemelor, a căror discuție pot spera doar să o inițiez cu ceea ce am scris până aici. Efectele problemelor din mediul academic, mai vizibile sau mai subtile, riscă să saboteze mecanismul educațional în stadiul lui cel mai benefic societății. Generații noi ce au atât determinarea convinsă pentru calitate cât și capacitatea totală de a o realiza sunt resursa cea mai prețioasă în care putem investi.

Vlad Ștefan Tudor, Universitatea Politehnica București*

Vlad Ștefan Tudor este student în anul doi la programul de master “Sisteme Complexe” din cadrul Facultății de Automatică și Calculatoare. În anul universitar 2019-2020 s-a ocupat de laboratoarele de control automat de la Facultatea de Mecatronică, în primul semestru, și de la Facultatea de Automatică și Calculatoare, în cel de-al doilea. Acest articol a fost scris în mod special pentru membrii grupului HW Managers (Hard Working Managers) de pe Linkedin.


Experiența pe acest site va fi îmbunătățită dacă acceptați folosirea de cookie-uri. Mai multe informatii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close