Ce poate fi mai reconfortant decât să știi că niciun AI nu te va putea înlocui?

Un partener al nostru își mută birourile. A mutat deja mobila și acum mută lucrurile mărunte. A adus o echipă de 7 oameni să ducă în camion lucrurile împachetate, apoi alte echipe le preiau în noul sediu. Am stat mai bine de jumătate de ceas să mă uit la toate echipele de muncitori, de la 4 firme diferite.

Fac adesea asta, când am timp, mă uit cu atenție la ce fac și cum muncesc oamenii în timpul programului, cu ce ritm, ce alte activități fac, dacă trec pe lângă un bec care nu ar trebui să ardă și îl sting sau nu, câte prosoape de hârtie folosesc când se spală pe mâini, ce fac în bucătărie, unde fumează și ce discută în timpul ăsta…

Sigur, toată lumea știe cum se fac adesea aceste munci manuale elementare. Am vrut să fac o poză unuia care ducea o vază mică și o carte. Atât. Nu știu de unde le-a luat, pentru că aproape toate lucrurile erau împachetate. A coborât cu ele de la etajul 1, a traversat un hol foarte lung, a coborât multe scări, a traversat curtea, a mers pe trotuar până la camion și acolo nu mai știu ce a făcut, că îl vedeam deja de departe. Apoi s-a întors și a făcut la fel cât am stat eu acolo. Nu l-am pozat, totuși…

Da, poți să fii de acord că în 2023 toamna în Europa nu mai poți cere oamenilor, blue collars sau oricui altceva, să care mai multe lucruri deodată, și că odihna angajatului e înscrisă cu litere de foc în legislație. Chiar dacă ceasul arată nouă dimineața, cât era când mă uitam eu la ei.

Dar adevărata semnificație e în altă parte. Cu excepția unuia, ceilalți 6 mergeau foarte încet. Nu încet în sensul că nu se grăbeau, ci intenționat încet, lent, cu încetinitorul. Și asta intenționat, repet, ar fi fost evident pentru oricine, nu doar pentru mine, care sunt hiperspecializat în depistarea intenției și în analiza și corelarea microdetaliilor.

Când este vorba despre mers, și de mișcare, în general, iei întotdeauna în calcul cele trei niveluri de ritm: alert, normal și lent. Cât privește pe cei de mai sus, nu era lentoarea omului care merge agale, doar de plimbare, de plăcere, ci mai lent decât atât. Or, asta a cerut un efort din partea lor!

Faceți un mic experiment și reduceți la jumătate viteza/ ritmul unei activități obișnuite și încercați să mențineți acest ritm o jumătate de ceas. Ați văzut că este mai obositor să faceți asta, decât să lucrați la un ritm normal, uzual?

Și da, evident, muncitorii aceia nu se mișcau cu încetinitorul ca să-și menajeze energia, ci pentru că așa au decis ei, ca să-i facă un rău angajatorului. Chiar dacă și pe ei îi obosea mai tare această corecție aplicată angajatorului. Și poate că pierdeau și niște bani la sfârșitul zilei.

Celelalte trei echipe, de la noul sediu, au făcut exact la fel. Și cei care construiau nu știu ce acolo, și cei care montau mobilierul și cei care cărau lucrurile. Nu se cunoșteau între ei, veneau de la trei firme diferite, deci nu cred că s-ar gândi cineva că s-or fi vorbit între ei dinainte. Nu am văzut nici măcar pe unul singur care să lucreze în ritm alert. Câțiva (foarte puțini, oricum) lucrau într-un ritm normal, iar ceilalți lent sau foarte lent. Să fi fost vreunul sau doi dintre cei lenți care o fi avut o durere de șale sau alt beteșug medical, însă ceilalți făceau asta intenționat.

Scriu nu pentru că a fost ceva ce nu știam, pentru că acum am văzut asta prima dată. Ci pentru cei care încă nu mă cred când spun – de zeci de ani, nu de ieri, de azi – că o bună parte din angajați (și cei blue collars, îndeosebi) îi urăsc visceral pe angajatori. Și nu pierd nicio ocazie să se răzbune. Chiar și când știu bine că ar putea câștiga câțiva bănuți în plus nefăcând asta. Dar răzbunarea e întotdeauna mai dulce decât o primă, o mărire de leafă sau o avansare. Și, în plus, ce poate fi mai reconfortant decât să știi că niciun AI nu te va putea înlocui pe timpul vieții tale? (George Butunoiu – octombrie 2023)