Simțul umorului și prezența de spirit 
Urmăriți-i cu mai multă atenție pe angajații care au simțul umorului și prezența de spirit bine dezvoltate. Șansele să aibă un profil și un potențial managerial bune sunt semnificativ peste medie. Și invers.

Loja sudorilor în argon de la Atheneul Român
Când pun anunțuri de angajare pe Internet cu diverse joburi de manageri și directori pe la multinaționale sau alte firme, imediat se revarsă un val de ironii și de înjurături, că ce salarii sunt alea, că sclavi, indecent, bătaie de joc, cu un sudor în argon are același salariu, un tractorist de pe combinele ultraperformante din noile generații, un instalator bun care lucrează și în weekend, un electrician de pe stâlpii de înaltă tensiune sau un inginer de mină, de petrol ori mecanic, care lucrează prin măruntaiele și prin deșerturile pământului… Dar eu am o nedumerire: de ce să nu aibă și unii și alții lefuri asemănătoare, sau chiar egale? Și o întrebare care mă macină de mult: să zicem că sunteți la un cocktail, la o recepție, la o conferință, un congres, la teatru, la Festivalul Enescu sau la ziua unui prieten și intrați în vorbă cu un necunoscut. Vă puteți da seama doar din discuție, fără să-l întrebați unde lucrează, dacă e un sudor în argon, un tractorist ultraperformant sau un director de multinațională? Și dacă răspunsul e nu, nu îmi dau seama, desigur, așa cum va răspunde oricine, de ce să nu aibă și sudorul și tractoristul și directorul de multinațională salarii asemănătoare, sau poate chiar egale??? Care ar fi explicația, unde e logica???

Atenție la folosirea template-urilor!
Ca regulă generală, cu cât ești mai sus, cu atât mai riscantă pentru imagine e folosirea lor cu lene. Mulți cred că se pun la adăpost invocând că „așa era template-ul”, dar e exact pe dos, evident, îți dă ocazia să te compromiți foarte rapid. Și nu doar cu template-urile de format, ci și cu cele de conținut, dacă sunt incomplete sau prost făcute, sau invers, dacă sunt foarte detaliate și precise, iar tu te simți obligat să completezi fiecare căsuță fără să te gândești la ce va crede despre tine cel care citește.

Nu aveți altă soluție…
Nu aveți altă soluție decât să măriți salariile, pe de o parte, și să dați afară pe unii dintre angajați, pe de alta. Se știa bine, cu mare precizie, că se va ajunge aici, și cei care sunt acum surprinși și luați pe nepregătite nu pot da vina pe nimeni. Dacă vreți un business stabil și sănătos, cu șanse bune de creștere organică, debarasați-vă cât mai repede de indolenți, chiar dacă au rezultate bune, și măriți-le salariile celor serioși și de încredere. Tensiunile dintre angajați și angajatori sunt la cel mai înalt nivel de la revoluție încoace, și relațiile vor continua să se deterioreze.

Prosoapele de hârtie
Ascundeți-vă o săptămână după perdeaua de la baie la birou și numărați câte prosoape de hârtie trage fiecare angajat din dispenser când se spală pe mâini. Dacă unul dintre ei trage sistematic 5 sau mai multe, gândiți-vă serios să-i dați o mărire de salariu dacă își face treaba bine, dar în niciun caz să nu-l promovați!

Cine are grijă de oamenii fără noroc?
Presiunea pe performanță, rezultate, hipercompetitivitate, targeturi din ce în ce mai mari și plata corelată cu obiective nerealiste și insuportabile, asaltul îndemnurilor, ironiilor, mustrărilor și somațiilor din toate direcțiile, zi și noapte, pentru a te depăși pe tine însuți de trei ori pe zi (inclusiv în weekend), sunt mult prea mult pentru o bună parte dintre oameni, nu pot ține pasul cu acest ritm infernal. Care nu rezistă psihic, cedează, intră apoi într-un cerc vicios, le scade și mai mult performanța, și gata, s-a terminat definitiv cu ei pe piața businessului de primă linie. Nu cred că vă imaginați câte astfel de drame văd în permanență, și din ce în ce mai des. Și mă afectează fiindcă știu că nu e nimic de făcut. Doar statul poate limita nebunia asta și să aibă puțină grijă de cei nenorocoși, care nu s-au născut hipercompetitivi și nici nu vor fi vreodată, și nu vor decât să trăiască și ei nestigmatizați…

Fiți atent la cum scrie!
Un alt loc din care se văd bine nivelul și potențialul managerial al cuiva este felul în care pune în scris diverse informații menite să ajungă și la alții și să rămână: tabele, rapoarte, sinteze, note etc. În marea majoritate a cazurilor trebuie să pui mâna pe telefon ca să te lămurești despre ce e vorba, fiindcă nu a pus titlu, dată, autor, subiect și orice mai e nevoie ca să înțelegi dintr-o privire ce ai în față. Dacă aveți un astfel de angajat care sistematic face lucrurile în acest fel, gândiți-vă de o sută de ori înainte de a-l promova.

Diversitatea 
Singurul amestec social care aduce mai multe avantaje decât dezavantaje într-o comunitate bine definită și relativ compactă pe termen lung (firmă, departament, grup etc.) este cel al sexelor. Din câte am observat eu în zeci de ani de observații, și din ce discut zilnic cu manageri de toate felurile, comunitățile cu proporții relativ egale de bărbați și de femei au cele mai mari șanse de coeziune și de rezultate bune ca entitate. Toate celelalte diversități (vârstă, nivel de educație, competențe, clase sociale, ideologice, limbă maternă etc. etc.) pot aduce câteva avantaje punctuale și pe termen limitat (proiecte, evenimente etc.), dar la conviețuirea socială pe termen lung dezavantajele întrec avantajele, cel mai adesea.

Onestitatea și bunele intenții trebuie demonstrate, din păcate…
Candidații la interviu și angajații consideră că angajatorul ar trebui să aibă încredere în ei ab initio, în onestitatea, în bunele lor intenții etc. Fiindcă ei știu că sunt onești și bine intenționați, li se pare de la sine înțeles ca angajatorul să știe și acesta să fie punctul de plecare, baza pe care se construiește relația dintre ei și colaborarea. Da, ar fi frumos să fie astfel, dar în România nu este! Nu are cum să fie, și studiile științifice o arată foarte clar. Prin urmare, trebuie să mai și demonstrați onestitatea și bunele intenții, să trimiteți semnale, măcar din când în când, până vă convingeți că angajatorul nu mai are dubii. Da, știu că e nașpa, dar dacă vă încăpățânați să nu o faceți – și aproape nimeni nu o face (din orgoliu, cel mai adesea, că nu s-au gândit etc.) – să nu vă mirați prea tare când sunteți tratați cu nemeritată neîncredere…

Mare păcat!
O bună parte dintre cei cu educație bună, inteligenți, civilizați, buni în domeniul lor de activitate, ar ajunge mult mai departe în carieră (și nu doar acolo) dacă ar avea mai mult curaj. Adesea, e singurul lucru care le lipsește, și motivul principal pentru care le-o iau înainte cei care ocupă locuri nemeritate. Lipsa de curaj și de inițiativă (se suprapun aproape total, de multe ori) e incredibil de mare, pe toate palierele de vârstă, și deasă sursă de regret invocată de aproape toți managerii cu care stau de vorbă. Mai ales de către cei străini. Mare păcat.

Echilibrul job – viață personală
Dintr-un calcul elementar reiese imediat că nu toată lumea poate avansa în carieră și salarial așa cum își doresc și în ritmul pe care consideră că îl merită, oricât de buni profesional ar fi, de serioși și de dedicați. Tehnic, e imposibil, deci fără să existe vreo vină a cuiva undeva pentru asta. Așadar, pentru a vă păstra cât mai intactă sănătatea psihică, obișnuiți-vă cu această realitate încă din anul doi de facultate și începeți să vă gândiți la planurile B și C pentru câștiguri suplimentare din alt job sau sursă decât cel în care vă străduiți să avansați cât mai repede și cât mai mult. Nu să le puneți în funcțiune din prima zi, dar măcar să le aveți pregătite. Și, cum le spuneam ieri unor adorabile făpturi ascultătoare, uitați de echilibrul job-viață personală în forma în care este el propovăduit acum pe toate canalele. E frumos acest echilibru, desigur, e minunat, dar la alții, deocamdată. La noi nu e încă posibil în următorii 10, 20 de ani, cel puțin…

Semnul cu degetul
De la foarte multe companii îi cunosc pe directorii generali, dar și pe unii dintre angajații lor. Mulți dintre acești directori și patroni sunt convinși că sunt apreciați de angajații lor, că aceștia le sunt recunoscători sau chiar îi iubesc. Dar cei din subordine îmi spun altceva, cu totul și cu totul diferit. Sau nu îmi spun ei, ci îi văd eu. Săptămâna trecută am fost la un astfel de CEO de companie foarte mare, care îmi spune adesea despre o anumită angajată veche a lor cât de bună este în ceea ce face, cât de dedicată și de loială a fost tot timpul. Nu i-am spus că tocmai am văzut-o pe dedicata angajată, fără să vreau, cum îi făcea semne obscene cu degetul și cu cotul când el s-a întors cu spatele…

Statul și micromanagementul
Statul are și el un rol important în nivelul ridicat de micromanagement din România. În general, cu cât poți da mai greu afară sau muta pe alt job un angajat neștiutor, indolent, neatent, superficial, leneș, cu atât trebuie să faci tu munca în locul lui. Fiindcă ce delegare mai e aceea fără urmări în caz că iese prost în mod repetat? Nu mai bine te lipsești de ea?

Pe cine să promovați și pe cine nu?
După calculele mele, ar fi bine să-i promovați doar pe angajații care fac și învață ceva din proprie inițiativă, nu doar atunci când li se spune ce și cum să facă și sunt supravegheați. Dacă unul are rezultate foarte bune, dar face doar ce și când i se spune să facă, măriți-i salariul, dați-i prime sau ce altceva i-ar plăcea, dar nu-l promovați! Conform și principiului că dacă ceva merge bine, de ce să schimbi?

Pot să mint la interviu?
…sunt întrebat adesea. Da, evident! Nu numai că poți, dar ești chiar obligat să o faci, de vreme ce toți ceilalți o fac. Poți fi singurul care nu minte, desigur, dar va fi greu să reziști concurenței neloiale generalizate din partea celorlalți. Însă nu vei putea minți pe lucrurile mari, în punctele esențiale, acolo unde poate fi descoperită minciuna, fiindcă atunci ești imediat eliminat, și chiar proscris pentru o lungă perioadă, sau poate chiar pentru totdeauna. Totuși, sunt o mulțime de lucruri mici, sau de nuanță, în care poți minți fără ca cineva să poată verifica vreodată. Sunt mici, mărunte, minuscule, fără miză fiecare în parte, însă puse cap la cap, bine construite și cu un plan bine conceput în minte, toate aceste minciunele infinitezimale pot face o diferență semnificativă în final. O să scriu un articol detaliat pe această temă, sau chiar un curs, cu liste de locuri în care nu poți minți la interviu și cu altele în care o poți face…

Nicușor manager
Niciodată nu a avut Bucureștiul un primar mai bun, care să facă atât de multe și să fie atât de dedicat. Muncește pe rupte, de dimineața până noaptea târziu. Trist este că ar putea să fie de zece ori mai eficient și cu incomparabil mai multe rezultate pentru oraș dacă ar avea măcar un minim de managerial skills. Atât, nimic mai mult, doar cu managerial skills, fără nici un leu în plus la buget. Sau dacă s-ar folosi de ale altora, care se roagă de el să-i lase să-l ajute. Toți ceilalți primari de dinaintea lui au fost la fel nulități manageriale, din câte știu eu, dar unii aveau instinct și anumite calități politice care compensau o parte din nulitatea susmenționată. Dar costul acestui instinct a fost că furau, sau dacă nu furau ei direct și personal, închideau strâns okii la furturile partenerilor politici. Care furturi erau masive, colosale. De aceea am convingerea definitivă că cei mai buni primari și guvernanți ar fi, de departe, marii oameni de afaceri. Cei care sunt profund morali, onești, bine intenționați și altruiști, desigur.

Cine nu-i mulțumește lui Viki
Doamna Victorița (Viki, cea din poză) e secretara noastră, foarte inimoasă și săritoare, atentă la orice detaliu ca să își facă treaba cât mai bine. Când vine cineva la mine, candidat sau altcineva, sau la oricine altcineva din firmă, îl întreabă întotdeauna dacă vrea apă, cafea, sau dacă are nevoie de altceva, și aleargă pe scări în sus și în jos (biroul meu e la etaj) ca să le aducă cât mai repede. Întotdeauna desface o sticlă nouă cu apă, pe care le ține bine în frigider, nu pune niciodată dintr-o sticlă desfăcută deja. Are Viki viziunea ei despre politețe, pe care nu încearcă nimeni să o skimbe. Eu mă uit mereu cu foarte mare atenție la candidați, în special, ca să văd dacă îi mulțumesc lui Viki când le aduc apă, cafea, șervețele sau ce au mai cerut ei. Iar dacă nu o fac, notez asta în calculator, în fișa omului, după ce pleacă. Așa, în mare, cam 6-7 din 10 îi mulțumesc lui Viki. Unii chiar sincer, alții mecanic, dar îi mulțumesc. Ceilalți nu. Unii nici măcar nu întorc capul către ea când le pune ceva în față. OK, candidatule, am notat, acum să vedem mai departe…

Care au fost recrutările mai de succes?
Presupunând că pot face o legătură directă între lungimea perioadei în care un manager recrutat de mine rămâne în firma clientului și ceea ce se poate considera succesul recrutării, am făcut zilele trecute o analiză retrospectivă cu datele pe care le mai aveam disponibile de la recrutările trecute – unele chiar și de acum 30 de ani. Concluzia a fost destul de netă, de bine conturată: în mare, candidații care au făcut cea mai bună și mai puternică impresie angajatorului la interviu (în majoritatea cazurilor prin charismă, personalitate puternică) au rămas cel mai puțin pe post. Mai de succes și cu angajatori mai mulțumiți par să fi fost cei mai rezervați și care nu i-au entuziasmat prea tare pe angajatori la recrutare.

Joca cu pixul
Îi știți pe cei care se joacă cu pixul când sunt într-o discuție mai lungă cu cineva, când ascultă sau când așteaptă? Desenează ceva și apoi mâzgălesc ce au desenat, se joacă cu ochelarii, împăturesc o bucată de hârtie până se face mică-mică, după care o desfac satisfăcuți la loc. Nu faceți ca ei! Sau măcar nu atunci când sunteți la un interviu de angajare. Indiferent de care parte a mesei sunteți așezat.

Nu pentru că ești urât, ci pentru că ești prost și indolent…
Chiar așteptam remarca asta, legată de poza din CV, și a și venit prompt: „Multe CV uri sunt date la o parte din cauza pozei.” Da, evident, chiar foarte multe. Dar nu din cauza pozei, ci a PROSTIEI sau INDOLENȚEI celui care și-a pus-o astfel în CV. Sau a ambelor calități la un loc! Oricât de urât ai fi, NU EXISTĂ în 2023 scuză pentru a-ți pune o poză în care să arăți urât, și să fii scos din cursă din această cauză, decât dacă ești pur și simplu indolent.  Dacă chiar nu te descurci singur sau cu familia, există mii de fotografi foarte buni care te pot face să arăți suficient de bine în poză, încât să nu existe DELOC riscul menționat mai sus. Și asta fără Photosop sau vreo înșelătorie oarecare. Deci, dacă nu ești dispus să faci acest efort minim și elementar, foarte bine face recrutorul că te scoate din liste. Nu fiindcă ești urât, după cum am spus, ci pentru că ești…

Slăbiți, slăbiți, slăbiți!
Pentru mai repede și mai sus în carieră: atenție, mare atenție la forma fizică! Slăbiți, slăbiți, slăbiți! Mâncați mai puțin și mai sănătos, faceți gimnastică acasă, dacă sala e prea departe și prea scumpă, faceți-vă analizele complete de două ori pe an, și acționați la cea mai mică deviere! Și, mai ales, îmbrăcați-vă frumos! Întrebați pe cineva care se pricepe, nu vă asumați prea multe riscuri când vine vorba despre îmbrăcăminte. Și faceți-vă un reflex din a scoate și a pune deoparte, de fiecare dată, invariabil, un mic procentaj din bugetul pentru vacanțe, mers la terasă și altele asemenea, și virați-l către haine. După ce ați făcut procedurile pentru asta și începeți să le urmați cu inteligență, scrieți-mi ca să vă fac niște recomandări pentru următorul pas – incomparabil mai dificil – cel cu vorbitul și cu scrisul…

Seizing opportunities
Cu cât sunt mai săraci, cu atât ratează mai multe oportunități care ar putea să le schimbe viața și chiar să-i scoată din sărăcie. Iar proștii – săraci și nesăraci deopotrivă – le ratează cu indignare, le iau drept amenințări și adesea ajung să se lupte cu ele. Oamenii ratează incredibil de multe oportunități, în permanență. Ar fi uluiți dacă într-o zi ar putea să afle ce au pierdut. Dar nu vor afla niciodată, fiindcă nu au cum. Doar cineva din exterior, care știe și înțelege bine ce e și de o parte și de cealaltă, vede asta. Așa că asta e normalitatea, să fii un om ca toți ceilalți, să nu sesizezi și să nu înțelegi oportunitățile, să treacă fluierând pe lângă tine. Iar cei care le văd, acolo unde toți ceilalți nu văd nimic, sau văd chiar amenințări, sunt rare, foarte rare excepții. „Seizing opportunities” e, probabil, cea mai rară calitate pe care o găsește un recrutor printre candidații lui.

Japonezii și coreenii ăștia…
Primesc dimineață un telefon de niște prieteni japonezi din București, manageri de firme mari: „GB, tu știi toate restaurantele din oraș, te rog să ne recomanzi unul așa și așa, avem un grup de 4 directori și trebuie să le pregătim programul și să facem rezervarea.” „Da, sigur, uite, asta e recomandarea mea. Și când vreți să mergeți, deseară, mâine?” „Aaa, nu, pe 28 august!” Am cunoscut mulți japonezi și coreeni, e mereu fascinant să-i vezi cum sunt și cum fac lucrurile, parcă sunt de pe altă planetă. Iau absolut totul foarte, foarte în serios, sunt extrem de meticuloși și de riguroși, atenți la toate detaliile, planifică cu două luni înainte ceea ce și eu și oricine altcineva din partea aceasta de lume ar planifica cu două zile înainte, cel mult. Dacă ar fi să fac o ierarhie ad-hoc a respectului pe care îl am față de diverse popoare, acestea două ar fi în capul listei, cu siguranță.

Lasă-i în nimicnicia lor!
Am scris textul de mai jos enervat de cei care mă somează pe mine ca recrutor, dar și pe angajatori, în egală măsură, să le dau garanții că angajatorul lor actual nu află că își caută alt job, în cazul în care ajung pe la mine, într-un fel sau în altul. Trec repede peste jignirea pe care mi-o aduc, ca să ajung la partea cu logica. A lor, evident: cum poate cineva să-ți dea vreo garanție în această privință? Și dacă-ți dă vreun recrutor sau un angajator o astfel de „garanție”, să presupunem, ce faci cu ea? Gata, e rezolvată problema și tu te porți ca și cum șeful tău nu va afla??? Daca așa știi să gestionezi riscurile, cred că aș avea o mare problemă să te recomand pe un job-cheie într-o firmă mare. Cei de acolo vor manageri care știu să-și asume bărbătește orice, fără să se roage de alții ca să-i protejeze. Nu am auzit vreodată de un angajator care să vrea altfel. Angajatorii și recrutorii așteaptă să te informezi bine înainte să mergi la ei. Dacă ajungi la concluzia că e prea riscant și că nu poți avea încredere în ei, cred că ar fi mai bine pentru toată lumea să îi lași în nimicnicia lor și să-i ocolești. Nu-ți folosește la nimic să-i jignești cerându-le astfel de garanții…

Când și cum îi spui angajatorului bărbătește că pleci
Ca senior manager, ești obligat să-ți construiești toate strategiile de căutare a unui nou job pornind de la prezumția că actualul angajator va afla despre intențiile tale în a treia zi de la începerea primului demers. Să ignori asta, spunându-ți că riscul e foarte mic, și să te porți ca și cum nu se va întâmpla, te cam invalidează ca manager. Fiindcă se știe foarte bine ce se întâmplă în aceste cazuri, dacă angajatorul primește de la altcineva această informație. Și dacă aflu și eu, slabe șanse să te mai pot recomanda pe vreun post important. Managerii de anvergură trebuie să-și pregătească cu foarte mare atenție și cu multă inteligență, și cu mult timp înainte acest moment în care se decid să plece de la actualul job și să-și caute altceva. Trebuie să-și asume bărbătește comunicarea și relația cu angajatorul și să aibă pregătite toate variantele de reacție și de răspuns. Dacă nu le ai, și aflu și eu asta, scriu în banca de date că nu ești bărbat și te mut în altă categorie.