Într-un context de recrutare, o greșeală poate fi adesea o foarte bună ocazie să o întorci și să punctezi în favoarea ta. Uneori chiar semnificativ. Despre greșelile candidaților vorbesc acum, nu despre cele ale recrutorilor sau angajatorilor.
- Unii își dau seama, recunosc, lasă ochii în pământ și nu mai spun nimic – ies prost.
- Alții își dau seama, dar nu recunosc, instinctiv, visceral. Intră în panică, caută argumente de panică, forțate, la nimereală – ies foarte prost, de obicei irecuperabil.
- Alții își dau seama, dar nu recunosc. Ei nu recunosc niciodată. Se enervează, vezi frustrarea pe ei, dar se stăpânesc. Plusează, spun că așa e felul lor de a face lucrurile, sau contraargumentează schimbând planul – o tehnică ce poate avea succes cu interlocutori mai puțin obișnuiți cu analiza și cu argumentarea. Dar în fața unui „oponent” pe măsura lor, ies prost, de regulă.
- Alții își dau seama, recunosc sincer, mulțumesc pentru observație, dar încearcă să mușamalizeze, să treacă repede la alt subiect – nu sunt penalizați, de regulă, dar nici nu punctează în favoarea lor.
- Alții sesizează oportunitatea, recunosc greșeala detașați și zâmbind, ȘI ÎNCROPESC UN MIC DIALOG SAU DISCURS AD-HOC inteligent pe această temă – aceștia ies bine, sau chiar foarte bine, uneori.
Și ca să fac, așa, o „statistică” din amintiri: doar 1 din 20 sau 30 știu să facă din asta o oportunitate în favoarea lor. Chiar și la nivel de senior management. Câțiva ies „pe zero”, însă marea majoritate ies prost sau foarte prost. Deși toate cărțile mari și serioase arată cum să transformi greșelile sau obiecțiile interlocutorului în oportunități. Dar fie nu le citesc, fie nu înțeleg ce citesc.
Și ca să ajung unde voiam: vedeți aici o analogie cu politica, în care recrutarea sunt alegerile, politicienii candidații și alegătorii recrutorii sau angajatorii? Câți își recunosc greșelile și care este sau ar fi reacțiile „recrutorilor” în fiecare dintre scenariile sintetizate mai sus?
