Despre plagierea lucrării de licență

A-ți frauda educația este poate cel mai logic lucru de făcut într-un sistem care optimizează evaluarea în locul asumării. Este exemplul clasic de maximă răsplată pentru minim efort – ori cel puțin așa pare pentru un însemnat procent de studenți. Așa cum am mai zis, dacă ce studiem, studiem fiindcă intră la examen, nu fiindcă ne trebuie mai încolo, ar fi contra-productiv să nu copiezi. Mulți studenți se justifică spunându-și că ceea ce studiază oricum nu vor folosi niciodată. Poate ca așa e. Însă când încetează copiatul să fie o unealtă de ocazie și devine o trăsătură definitorie a unui mereu-impostor?

Articolul este inspirat din experiența mea ca student în Universitatea Politehnica București (promoția 2019).

Licențe la discount
Apogeul acestei ipocrizii sistematizate este chiar lucrarea de licentă – practic punctul culminant al procesului educațional. Cu riscul să sun idealist, licența este teoretic un prim proiect personal de la a la z: de la idee, la documentarea pietei, la dezvoltare, testare, prezentare și pitch-ul către client – în cazul acesta, comisia de evaluare. Și totuși, sunt puțini cei care lucrează riguros la licență, fie îngrămădind întregul proces într-o săptămână, două, fie chiar contractând-o cu totul unor diverși samsari speculanți.

Ca peisajul să fie complet, în timp ce domnul rector ne amintea la festivitatea de absolvire că suntem cea mai prestigioasă facultate de inginerie din România (apropo de mai bine în satul tău fruntaș), feed-ul îmi era invadat de reclame pentru licențe la comandă. Postări targetate cu exactitate la vârstă și la faptul că eram student la Poli, bineînțeles, așa cum sunt și cele de la studio paișpe care îmi promiteau un PlayStation dacă le aduceam 3 fete. Da, cam asta e demografia studentului român, în bâlciul academic pe care l-am construit.

Dacă pe vremuri să-ți plagiezi licența tot mai presupunea un minim dat din coate, acum rezolvi totul live din Vamă. Într-o săptămână e totul gata pentru modica sumă de 1000 de lei. Și iei 9 sau 10, nu 6-7. Nici nu mai contează că iți poți lua licența oricum cu un led legat la o baterie. Aia deja e o licență muncită, măcar lucrată de posesor. Munca onestă e acum ca măcar să fii chiar tu cel care dă copy-paste.

Dacă ești ambițios – e bine sa existe și studenți idealiști pentru care mediocritatea nu e acceptabilă – poți ținti la o licență solidă, ceva mai SF, care să ia ochii. Poate prinzi și-o angajare povestind de ea pe la interviuri. Dai un ban dar știi că merită – o dată ai licența. Să le povestești părinților ce ozn-uri faci tu la facultate și să fie tot familionul mândru – chiar poți pune un preț pe așa ceva? Poți – vine cam 3000 de lei.

M-a ros curiozitatea și le-am dat și eu mesaj samsarilor de licențe, confirmându-mi majoritatea bănuielilor:
– “Notele au fost de 9 și 10” (de reținut, revin la acest lucru imediat)
– “Majoritatea se trezesc cu câte o săptămână înainte”,
– “Să poți explica … ca și cum l-ai fi făcut tu”,
– “Toți am trecut deja prin licență și nu numai.”

Cine își plagiază licența

O regulă nescrisă a comisiei de licență este că nu va acorda o notă mai mare față de media din cei 4 ani decât cu maxim 1.5 puncte – indiferent de cât de bună e licența. O fi just sau nu, nu e treaba mea să dezbat. Cert este că, pentru o notă în licență de 9-10 trebuie să ai, deci, o medie măcar de 8. Și atunci, din moment ce samsarii de licențe se laudă cu astfel de rezultate, înseamnă că o bună parte din clientela lor o formează chiar studenții cu pretenții, (aparent) silitori și cu note mari, nu doar cei de 5, abia trecuți. Interesant.

Privind înainte

Cei cărora le-am dat mesaj mi-au propus să-mi facă o aplicație conectată la un modul GPS. Este clar că vorbim de cineva cu cunoștințe atât de electronică cât și de programare, ceea ce e un sweetspot destul de remarcabil. E păcat ca oameni pricepuți și capabili se irosesc cu gainarii d-astea, în loc să lucreze la reale proiecte care să le pună în valoare abilitățile, inclusiv, de ce nu, cele didactice. Dacă-mi permiteți să visez, nu ar fi cum trebuie ca astfel de oameni să țină workshop-uri de robotică sau fie îndrumători pentru lucrările practice și să fie plătiți chiar de facultate?

De ce ne prefacem că studentul trebuie să se fi născut învățat și că trebuie să facă totul de capul lui, deconectat de universul de informație și expertiză pe care îl are în jur? Dar mai important, de ce studentul nu vede valoarea unei licențe, nu în rezultatul ei final ci tocmai în procesul auto-didactic pe care îl presupune și care îi definitivează pregătirea de specialist? (Vlad Tudor – iulie 2021)