Uitați, schematic, cum stă treaba cu cel mai mare dujman al managerimii – oricum, a marii majorități a ei. Carisma (charisma sau harisma, cum îi zice Liiceanu) e principalul ingredient într-un profil managerial senior. Și, de multe ori, chiar primul criteriu de preselecție și de selecție.
Managerii sunt (A) carismatici (5% dintre ei, să zicem, când carisma e principala lor forță), (B) ne-carismatici (50%, când carisma nu-i avantajează, dar nici nu-i scoate din cursă) și (C) anti-carismaticii (45%, când opusul carismei în scoate din cursă, oricât de buni ar fi ei în rest).
Firmele mari și bogate își permit să ceară doar manageri carismatici. Cele nemari sau nebogate lasă loc și pentru ne-carismatici, dacă sunt suficient de realiste și de sigure pe ele. Dar nu acceptă un ne-carismatic, chiar dacă e să rămână cu jobul neocupat. Cele maici sau sărace iau ce rămâne, desigur.
Acuma, la un interviu de recrutare, interlocutorul te încadrează aproape instantaneu (max. 50 de secunde) și definitiv în A-C. Și apoi, în funcție de asta, trece la (I1) un interviu de fond, consistent, sau la (I2) unul de „listă de rezerve”, mai sumar sau la (I3) unul „de politețe”, ca să nu fii frustrat că se termină prea repede sau că îți spune de la început că ești supracalificat.
Întrebare: știți sigur în care grupă A-C sunteți? Și dacă da, vă dați seama repede ce fel de interviu I1-3 e de fiecare dată? Sigur-sigur?
