AÈ™ fi vrut să-l filmez È™i să pun câtorva care tot comentează pe paginile mele imaginile să le vadă. Dar nu se poate, mai ales în vremurile acestea. Acum trebuie să spui doar lucruri frumoase. E lege. Păcat, fiindcă o poză face cât o mie de cuvinte. Se È™tie asta. Iar un filmuleÈ› cât o mie de poze. O mie ori o mie fac un milion. Deci ar fi înlocuit un milion de cuvinte. Adică m-ar fi scutit să scriu vreo mie de articole în care să explic cum merg lucrurile în lume. Dar nu se poate, după cum am spus…
El antreprenor de succes. 36 de ani, educat, vesel și deștept. Milionar de ani buni, are o firmă cu vreo 200 de angajați, care merge din ce în ce mai bine, de la an la an. Eu, recrutor bătrân, îl ajut să-și găsească un director important în firmă. Un fel de mână a lui dreaptă. Ne uităm pe CV-uri, dar eu mă uit cu un oki la el. Așa cum fac de fiecare dată. Știu bine să deslușesc mimica și toate reacțiile fără cuvinte ale oamenilor cu un CV în mână. De multe ori chiar mult mai bine decât îmi explică ei înșiși în cuvinte.
Ori de câte ori dădea peste un CV al cuiva care avea, sau părea să aibă mai mult de 36, 40 de ani, făcea o grimasă largă și îl dădea deoparte. Fără să-l citească până la capăt. Nu vorbiserăm explicit despre asta la începutul recrutării, dar știam că așa va face. Așa fac toți. Cei din multinaționale se controlează și nu le deslușești ușor grimasele. Ei așa sunt învățați, să nu lase să se vadă pe ei ce gândesc. Foarte bine, așa și trebuie. Dar un recrutor bătrân vede și înțelege multe. Grimasele sunt mereu acolo. Antreprenorii nu se simt obligați să se controleze. Ei sunt mai slobozi la gură și grimasele lor se văd și din celălalt colț al camerei. Și candidații le văd de multe ori. Dar antreprenorii adesea nu știu ce li se poate citi pe față.
Da, de 30 de ani văd asta, și știu dinainte că așa vor face cu un CV al cuiva pe care știu dinainte că șansele să-l placă sunt din start mai mici. Mulți nici nu-și dau seama că așa fac, și nici măcar că nu le plac cei mai în vârstă decât ei, că nu vor să-i vadă în preajmă prin firmă. Dacă-i întrebi explicit, spun că nu, desigur că nu, cei mai în vârstă sunt bineveniți la noi în firmă. Dar nu sunt. Nu, pentru că aproape nimeni nu vrea să vadă oameni mai în vârstă decât ei în jur, într-un loc în care îți petreci cea mai mare parte din viață. Și cu atât mai puțin bătrâni. Bătrânii și bătrânețea sunt urâte, te indispun. Asta nu are legătură cu jobul, ci cu viața.
Dintre cei 200 de angajați ai clientului meu, aproape toți au între 25 și 30 de ani. Vreo câțiva 32, 33, dar niciunul mai mult decât el și asociatul lui – fost coleg de facultate. Și firma merge foarte bine. Chiar foarte, foarte bine. E veselie la ei. Când trec pe acolo, mă înveselesc și eu. Și îmi place. Și lor le place să fie veseli. Bineînțeles, cui nu-i place? Dacă le-aș recruta pe unul de 45, când ar trece pe lângă un grup vorbăreț și zgomotos, s-ar așterne tăcerea până ar trece, și după aceea ar sporovăi din nou. Fiindcă așa merg lucrurile pe lume.
Dacă aÈ™ fi putut să-l filmez È™i aÈ›i fi putut vedea grimasele veselului È™i foarte de succes client al meu într-un video, aÈ›i fi înÈ›eles mai multe, sunt sigur. Dar nu se poate… (George Butunoiu – noiembrie 2022)
