Există foarte puțini manageri adevărați. Restul sunt arendași.

Ți s-a întâmplat vreodată să vezi un anunț de angajare și printre cerințe să întâlnești termenii: rezistență la stres? Ce naiba mai înseamnă și asta? Nu pierde timpul să cauți în codul CAEN că nu o să găsești obiectul de activitate aferent și mai bine haida să reflectăm puțintel….

Personal, am întâlnit și în trecut cerința, dar nu am prea băgat-o în seamă. Mi s-a părut superfluă iar la momentul respectiv m-am bătut cu pumnul în piept că mă descurc fără probleme. Banul să fie gros, că o doză de masochism avem cu toții. Acceptăm cu seninătate că stresul impactează negativ sănătatea și viața personală, că până la urmă asta fac și viciile, iar pe acestea din urmă am ajuns să le considerăm o necesitate a umanității în drumul ei neperturbat de a-și regăsi echilibrul. Diferența este că fumatul, de exemplu, este o alegere pe care dai bani, în schimb stresul este ca prostituția: iei bani vânzăndu-te pe tine.

În prezent nu mai pot fi indiferent la o asemenea enormitate și nici nu mai trebuie ca cerința să fie explicită. Am ajuns să înțeleg “rezistența la stres” și  din perspectiva companiei, care pare că înțelege responsabilitatea ei socială doar prin oferirea unui abonament la bookster sau prin construirea unui colțișor unde să-ți bei cafeaua sau să joci ping-pong în timpul serviciului însă pe de altă parte OFERĂ stres celui suficient de naiv să pună “botul”.

Dar să ne gândim cine acceptă stresul, dorind să fie manager peste niște indivizi muncitori care odată ce își primesc salariul devin activul firmei? Cum spune și bancul: știu că ești prostituată, mă interesa doar care ți-e prețul….

Varianta 1. Nesimțitul, pentru că stresul îi este oricum indiferent.

Am cunoscut și cunosc mulți manageri, iar majoritatea cu siguranță nu intră la categoria nesimțiți. Sigur, există un nou val de analfabeți care s-a strecurat în funcții de conducere, dar e greșit să generalizăm. Încă sectorul privat stă bine la acest capitol în comparație cu cel public.

Varianta 2. Cel care are atitudine.

Că atitudinea de multe ori este confundată cu tupeul sau cu prostia este clar. Însă nu e nimic greșit în a înțelege scopul pragmatic al companiei și a te adapta. Unii au copii și rate sau obligații și nu suntem atât de liberi pe cât am dori în această viață. Trebuie să fim și responsabili.

Varianta 3. Cel fără experiență care încă nu lasă rațiunea și valorile să devină slăbiciuni.

Deși tinerii se aruncă cu capul în față, ar fi greșit să nu-i încurajăm și să nu-i susținem. Până la urmă din greșeli învățăm cu toții iar dacă ei vor să ajungă direct manageri după liceu și după o facultate la privat terminată cu o lucrare de licență cumpărată tot e mai bine decât să ne agățăm noi, expirații, de funcții idioate. Oare câte funcții mai trebuie create și câte miliarde de manageri trebuie să fim pe planeta astfel încât să ni se satisfacă cu totul orgoliul?

Eu am o altă explicație. Cred că oamenii mișto acceptă acest compromis. Nu nesimțiții, tupeiștii sau milenarii.

Cu ani în urmă, Statul și marii moșieri aveau nevoie de oameni care să se ocupe de valorificarea activelor agricole, economia fiind in mare parte concentrată în acest domeniu. Astfel au apărut „arendașii”. Aceștia nu erau nici nesimțiți nici analfabeți, ci elite îmbrăcate în “costum” trimise să facă o treabă bine plătită, dar ingrată, ba chiar stresantă. Sa nu credeți că le era ușor să audă zilnic explicații si drame familiale.

Ce s-a întâmplat ulterior știm cu toții. Atât arendașii cât și cei care i-au angajat s-au confruntat cu un val de ură care a dus la dispariția sau suprimarea lor. Motivul? Lumea nu apreciază oamenii care nu muncesc ci singurul lor job, stresant cât ar fi, este să-i umilească pe cei care produc cu adevărat. În plus, acei oameni mișto care au neglijat acea cerință a jobului legata de stres au ajuns niște amărâți blamați chiar și de propria familie.

Sistemul privat se uită de sus la managementul din administrația publică si la practicile învechite de management, dar e o chestiune de timp până când va înțelege pe pielea lui proverbul: dacă semeni vânt, primești furtună.

Cum îl deosebim pe adevăratul manager de arendaș? E foarte simplu. După ce se maimuțărește la interviuri dând senzația că se descurcă în orice situație, intervine vanitatea. De ce să țină stresul pentru el când îl poate da mai departe? Arendașul adevărat nu doar transferă stresul, ci chiar îl alimentează atât de tare încât atunci când ajunge la cel care muncește devine insuportabil. Dar tot compania este cea responsabilă deoarece în momentul în care s-a gândit care ar fi candidatul ideal nu a luat în calcul proverbul de care am amintit. Tot compania trebuie să-și asume și faptul că arendașul este mai mereu nepregătit din punctul de vedere al obiectului principal al jobului, știți, ăla din codul CAEN, iar neînțelegerea și necunoașterea domeniului în care activează duce întotdeauna la stres suplimentar. Arendașii pe vremuri proveneau mai ales de la oraș și nu înțelegeau cu adevărat care sunt problemele agrare. Scopul lor era să recupereze banii fără să realizeze penibilul situației de cele mai multe ori. Îmi aduc aminte de celebra scenă din Moromeții care este încă reprezentativă pentru țărișoara noastră.

Există oameni care au înțeles cum stau lucrurile și din ce în ce mai mulți se reorientează și se îndreaptă către agricultură, agroturism, business-uri de familie și alte domenii faine. Însă nimeni nu e de neînlocuit, iar copiii noștri vor fi următorii care vor fi momiți cu oferta companiilor, până când acest stres care a ajuns la forme alarmante nu va mai putea fi stins nici măcar cu un război. Rămâne întrebarea dacă există alternative? Pot companiile să obțină performanță dacă nu oferă stres și nu găsesc suficienți masochiști să accepte? Sau viitorul îl reprezintă de fapt întoarcerea la trecut? Eu cred că speranțe există dacă avem răbdare, dacă ne mai uităm și la țările din jurul nostru și dacă înțelegem să respectăm munca și joburile care chiar creează plus valoare pentru societate ca ansamblu și nu doar pentru câțiva acționari. Si mai e un detaliu, dacă îți place ceea ce faci nu trebuie să ai rezistență la stres. Poate asta ar trebui să se urmărească la un candidat.

Clar este că trebuie să începem prin a recunoaște problema pe care o avem și măcar să refacem cărțile de vizită și să nu mai trecem director sau manager sau CEO… Haideți să tăiem noi frumușel și să scriem: ARENDAȘ! Dacă ții mult la funcție pune în coadă și șef, sau executive sau un americanism tare, dar lasă-mă bai “managerule” că nu mai impresionezi pe nimeni. (Florin Coman – iunie 2020)