Deoarece cei din guvern și din parlament habar nu au ce e aceea o recrutare și cum se face, iar cei de la UE nici atât, vor (nu vor, dar sunt împunși de la spate) să lucreze cu firme de recrutare, dar, pe de altă parte să și procedurizeze și să reglementeze tot procesul în mod aberant, până la ultima virgulă, cu hipercorectitudine politică, transparență, egalitate de șanse. Adică să pierzi timpul cu toți idioții, chiar dacă e evident și pentru un copil de grădiniță mai răsărit că unii nu au ce căuta pe acel post. Or, politicienii și cei de la UE nu știu că nu se poate și una și alta! Dacă suprareglementezi toate nimicurile și prostiile, nu mai ai nevoie de o firmă de recrutare, pentru că nu poate face nimic! Dar absolut nimic, oricât de bună și faimoasă ar fi ea.
Nici jurnaliștii nu știu cum se fac recrutările – dar nicio surpriză aici. Articolul din poză spune, încă din titlu, cum crede autoarea că ar trebui făcută o recrutare. Nu cred că s-a gândit vreo clipă că, dacă tot lucrezi cu o firmă serioasă de recrutare, lasă-i, nene, pe ăia să vadă dacă unul cu PFA poate să conducă sau nu ceva. Dar nu, madame Pîrvoiu știe deja că unul cu PFA NU poate conduce altceva decât PFA-ul lui. Sau cum credea un viceprim-ministru că o firmă de recrutare face recrutări de top management cu atât mai bune cu cât are mai mulți angajați! El nu auzise, desigur, că în multe țări unele dintre cele mai prestigioase și respectate firme de head-hunting au un singur angajat.
Decideți-vă, așadar! Ori lucrați cu o firmă de recrutare, și porniți de la ideea că aceia știu ce fac și cum se face recrutarea, și lăsați-i să-și facă treaba, ori faceți-vă singuri recrutările, împreună cu marii specialiști de la Bruxelles. Dar asumați-vă rezultatele…
