Povestea bonei fără experiență

Ne-a venit și nouă rândul să căutăm o bonă. Cu primul copil s-a descurcat femeia mea singură foarte bine, nu a avut deloc nevoie de încă cineva alături. Dar la al doilea știam că nu se mai poate așa. Mai ales când primul are doi ani și ceva, exact vârsta la care sparge și răstoarnă cele mai multe lucruri pe unitatea de timp, se știe, și când dorința de a băga degetele în priză e cea mai arzătoare.

Am decis să luăm una internă, care să locuiască la noi (un mic apartament cu un etaj mai jos, mai precis spus). Fiindcă, și din spusele altora, dar și din propria experiență, știm că cei mici dorm cât stă bona cu program fix prin casă, și se trezesc la exact cinci minute după ce pleacă, fiindcă i s-a terminat programul.

Am pus și pe Facebook un mic anunț, am vorbit și cu niște agenții care asta recrutează. Cu greu m-am înțeles cu cei de la agenție, fiindcă am insistat că prefer o bonă fără experiență. Când s-au convins că nu glumesc, mi-au zis că sunt singurul client care le-a cerut vreodată așa ceva, că nu au mai auzit despre un astfel de caz. Le-am asigurat că ne descurcăm singuri cu evaluarea candidatelor, că ne dăm repede seama ce fel de oameni sunt. Mai ales că femeia mea e psiholog, și eu tot undeva pe aproape, de când cu meseria asta a mea.

Am primit mai multe propuneri, și de la agenții, dar și în urma anunțului. Una dintre cele de pe Facebook ne-a atras amândurora atenția încă de la primul mesaj, elegant scris și foarte corect gramatical. O doamnă pe la vreo 40, căreia i-au plăcut copiii mei în pozele de pe Internet, și i-a plăcut și de femeia mea, când am pus o poză și cu ea. Am căzut de acord în 10 minute asupra a orice când ne-am întâlnit, și peste două zile s-a mutat la noi cu fiul ei, elev premiant la unul din liceele de elită ale Bucureștiului.

A terminat la Babeș Blolyai, apoi a avut afacerea ei, din care a câștigat foarte bine. Cel puțin cât să nu mai muncească multă vreme de acum înainte. Eu am două mașini, ea are trei (plus două furgonete), și toate trei mai noi decât ale mele. Eu am o singură casă, ea are două, dintre care una e de vreo patru ori cât apartamentul meu. Cât despre contul din bancă, al meu lasă ochii rușinați în jos când se uită la al ei.

Cu lipsa de experiență s-a rezolvat cam în jumătate de ceas. Copiii o iubesc. Și ea îi iubește pe ei. Și pe femeia mea o iubește. Nici nu e greu să o iubești pe femeia mea, de altfel. De mine i-a trecut sperietura a doua sau a treia zi. Mai repede decât media de șapte, cât le ia, de obicei, celor care se întâlnesc cu mine prima dată. Și noi o iubim pe ea.

Ne face mâncare bună. Mâncăm cu toții și stăm de vorbă. Eu mă ridic când termin, că am mult de treabă, dar ele rămân și tot sporovăiesc, ca femeile. Deja mi-au comunicat planurile de vacanță până la sfârșitul anului viitor. Știu deja când voi rămâne singur acasă, ca să pot lucra în liniște.

Nu are nevoie de banii pe care i-i dau, îi pune pe toți într-un cont al liceanului ei copil, să-i aibă când va merge la facultate.

AÈ™a e cu bonele fără experiență. O rază de speranță È™i de optimism pentru cei care credeau altfel, că nu te angajează nimeni ca bonă dacă nu ai mai lucrat înainte, È™i nu îndrăzneau să facă pasul. Dar iată că e posibil… (George Butunoiu, noiembrie 2022)