Cine vi se pare mai imoral, discriminatorul sau discriminatul?

Cei care discriminează la angajare o fac, în marea majoritate a cazurilor, ca să-și apere businessul de anumite pericole, amenințări și riscuri, în general. La adresa afacerilor, a lor personal și a familiilor lor, a angajaților existenți. Că sunt reale, potențiale, ipotetice, imaginare aceste pericole, sau chiar pe dos decât în realitate, nu are vreo relevanță aici. Și nici dacă mecanismul cognitiv și raționamentele prin care angajatorul a ajuns la concluziile acelea este rațional și obiectiv, sau dimpotrivă, irațional sau fals de-a binelea, nu contează. Important este că acei oameni se simt amenințați, intr-un fel sau altul, și instinctul de conservare intră în funcțiune pentru a-i apăra, fiindcă acela e rolul sau.

Excepțiile nu sunt multe. Procentul celor care cheamă la interviu doar candidate frumoase, de pildă, în speranța că se vor culca măcar cu una dintre ele într-o zi, e nesemnificativ în marea masă a angajatorilor care sunt convinși că tinerii sunt mai productivi pentru business decât bătrânii, pe ansamblu, că e mai previzibil și mai puțin riscant să lucrezi cu cineva cât mai apropiat de tine ca depărtare geografică, rasă, religie, vârstă, convingeri politice și orice altceva, decât cu cineva îndepărtat.

Or, dacă marea majoritate a celor care discriminează o fac cu convingerea că astfel își protejează mai bine afacerea, pe ei înșiși si pe cei din juruul lor, pe baza căror principii morale îi atacă discriminații atât de virulent, de visceral, cu ură nedisimulată? Și mulți alții care nu sunt defel în raza de acțiune a discriminării, pe lângă ei. Păi, discriminații o fac pentru că percep asta ca pe o amenințare la adresa intereselor și obiectivelor lor personale, desigur! Nediscriminații care protestează în cor împreună cu ei nu știu încă de ce o fac, dar să zicem că nu e relevant în acest moment.

Așadar, cine se simte amenințat cu ceva, protestează și reacționează instinctiv, apoi trece la acțiune, cu ce-i stă la îndemână. E normal să fie astfel, e în natura umană. Dar nu poți să nu te întrebi, totuși, de partea cui e morala, până la urmă, când fiecare își apără interesul? E mai imoral ce fac angajatorii când discriminează la angajare, sau e mai imoral să-i dai în judecată, ca discriminat, pe discriminatorii care vor să-și protejeze interesele?

Și ca să fie și mai complicat, gândiți-vă că nu e o simplă dispută și împărțire a unui lucru, adică cine să primească mai mult din el. Nu, aici cineva are lucrul acela, în întregime, adică în proprietatea lui, și altcineva vrea o bucățică din el. În schimbul a ceva, desigur. Asta duce către filosofie, într-adevăr, și încă una deloc ușoară, nu chiar la îndemâna oricui…

Interesantă e poziția statului aici. Statul nu contesta defel că este proprietatea ta, nu își poate permite să facă asta într-o democrație europeană. Însă îți impune o „taxă” atunci când vrei să te folosești de ea doar în interesul tău. Una electorală, pentru că discriminații sunt întotdeauna în număr mult mai mare decât discriminatorii.

Interesant este și în America, fiindcă la ei a fost tot timpul invers! Statul (politicienii, mai precis spus) a avut mai mult de câștigat din partea discriminatorilor – din partea businessurilor, adică, în special a celor gigantice. Dar și acolo se vor schimba lucrurile. Și chiar mai curând decât își închipuie mulți, se pare… 🙂